andrada writes "În traditia folclorică românească, mai multe surse atestă credinta în „vămile văzduhului“, parte componentă a imaginarului care circumscrie călătoria sufletului, după moarte. Îngerii răzvrătiti sau „dracii“, pe care Arhanghelul Gavril îi alungă din cer din porunca lui Dumnezeu, se răspândesc pe pământ si în ape, sau rămân suspendati în văzduh, în starea provizorie a unei căderi nedesăvârsite. Îngerii exilati în văzduh „născocesc“ vămile dintre cer si pământ, care au menirea de a vămui sufletele oamenilor după trecerea pragului tanatic, pentru ca „să nu se strecoare vreun vinovat în rai, ci pe toti păcătosii să-i prindă si să-i trimeată în iad“. Intervalul dintre cer si pământ se defineste ca spatiu de frontieră între împărătia binelui si împărătia răului, între rai si iad, iar traiectoriile sufletelor se desfăsoară, după moarte, în concordantă cu logica faptelor bune sau faptelor rele săvârsite pe parcursul vietii pământesti: „Între cer si pământ sînt o multime de drumuri nevăzute, pe care sufletele trec spre rai.“ (cf. Marcel Olinescu, Mitologie românească, p. 366; Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, p. 286-287).
Vămile sînt construite cu temeinicie tărănească de către condamnatii angelici demonizati, la fiecare răscruce a drumurilor care duc dinspre pământ spre cer: ei înfig niste stâlpi ca la rohatcă, asază un zaplaz de-a curmezisul drumului, ca să oprească trecerea, si îsi hotărnicesc vămile acolo. Unele surse descriu si „usi de fier“, amintesc că vămile sînt foarte depărtate una de alta si asezate la o distantă egală, la fel ca barierele de pe drumurile împărătesti. După zaplazul vămii se află un rîu, un izvor sau o „apă mare“, peste care sufletul trebuie să treacă si să se spele de păcate. Fragmentele narative antologate stabilesc destul de imprecis numărul vămilor: „Unii zic că sapte, altii că douăsprezece, dar cei mai multi spun că ar fi douăzeci si patru, ba chiar nouăzeci si nouă.“ (cf. Olinescu, op. cit., p. 366; Marian, op. cit., p. 287-288).
Fiecare vamă trebuie să vămuiască o anumită categorie de păcate: vama hotilor, vama ucigasilor, vama mincinosilor, vama betivilor, vama vrăjitoarelor, vama intrigantilor, vama lacomilor, vama celor care au săvârsit nedreptăti. Vamesul citeste păcatele sufletului dintr-o carte cu foi negre, scrise cu cerneală albă, iar îngerul păzitor citeste faptele bune dintr-o carte cu foi albe, scrise cu cerneală neagră. Păcatele si faptele bune sînt cântărite pe cântar, iar balanta judecătii sorteste sufletul fie imersiunii în clocotul infernal, fie trecerii spre rai. Ritualul se repetă la fiecare vamă, iar sufletelor care au primit darul „karmic“ al trecerii le rămâne cea mai grea încercare: trecerea peste puntea raiului, „o punte lungă-lungă, dar îngustă si groasă cît o unghie si ascutită ca o muchie de cutit“. Dincolo de această punte, în împărătia beatifică a raiului, se sfârseste „drumul lung si fără întoarcere al sufletului după moarte“ (cf. Olinescu, op. cit., p. 366-367; Marian, op. cit., p. 288-290).
Arhaitatea acestei conceptii despre îngerii căzuti care locuiesc cerurile intermediare este demonstrată si de sintagmele „Paznici Celesti“, Grigori sau Egregoroi, „veghetori“, prin care îngerii căzuti sînt desemnati în Cartea etiopiană a lui Enoh sau 1 Enoh (secolul II î. d. H. – secolul I d. H.), în Cartea slavonică a lui Enoh sau 2 Enoh (secolul I d. H.), care contine descrierea ascensiunii lui Enoh prin cele zece ceruri, si în literatura apocaliptică palestiniană din perioada inter-testamentară (cf. R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. II, p. 163-281, 425-469). În corpusul Manuscriselor de la Marea Moartă, Legea Damascului (CD), II, dezvăluie că Paznicii Celesti au căzut datorită cerbiciei inimii, „iar pe urmele acestora au căzut si fiii lor, care erau înalti precum cedrii si ale căror trupuri erau asemenea muntilor“ (cf. Geza Vermes, The Dead Sea Scrolls in English, p. 84). Desi aceste texte au drept fundal Cartea Facerii 6, 1-4, ele construiesc o nouă identitate pentru îngerii rebeli, în raport cu textul vetero-testamentar. Traditia folclorică românească despre vămi celeste se încadrează exegetic în literatura biblică apocrifă sau în literatura gnostică, iar aceasta din urmă contine, la rândul ei, un important filon biblic, resemnificat din multiple unghiuri de abordare. În acest sens, se poate evidentia o filieră biblică (apocrifă-pseudoepigrafică) – gnostică – balcanică pentru construirea si transmiterea doctrinei despre vămile văzduhului. Ocurenta temei în învătăturile atribuite Ammei Theodora, Sfîntului Vasile cel Nou (secolul X) si ucenicului său Grigorie (cf. Viata Sfîntului Vasile cel Nou) trebuie investigată, mai curând, din perspectiva crestinării unei doctrine pre-crestine, necrestine sau eretic-crestine. Fragmentele narative antologate de Olinescu si Marian nu mentionează mântuirea prin Iisus Christos, Dumnezeu-Fiul, ci construiesc o economie a salvării străină de actiunea redemptoare a Unsului crestin. În cadrul eschatologiei individuale a fiintei omenesti care se confruntă cu evenimentul traumatic si ireversibil al mortii, descrierea trecerii sufletului prin vămile văzduhului întruneste atribute de „gnoză“, de cunoastere învestită cu rol salvator.
Ipoteza gnostică permite încadrarea exegetică a scenariului folcloric românesc despre tranzitul sufletului prin vămile văzduhului în peisajul vast al textelor gnostice care descriu traiectoria pe care o străbat sufletele, dincolo de pragul tanatic, spre „comoara de lumină“ sau „împărătia luminii“. Simplificarea sau esentializarea schemei gnostice arhaice si înlocuirea amplelor orchestratii despre eoni si arhonti cu orchestratii mai rudimentare, impuse de dimensiunile spatiului tărănesc, se explică, poate, pe de o parte, prin lantul lung, în mare parte necunoscut, al verigilor care au asigurat transmiterea sapientei gnostice între comunitătile nord-africane sau mediteraneene din perioada helenistică si comunitătile sătesti ale Evului Mediu românesc, în registrul textualitătii-oralitătii, prin hazardul traducerilor din limba greacă sau din limba latină în limbile vernaculare ale teritoriului balcanic, est-european, central-european, iar pe de altă parte, prin exigentele monoteismului crestin, care au determinat reducerea sferei divinitătii din sistemele gnostice la unitatea trialectică a Dumnezeului crestin. Dincolo de succesiunea perioadelor istorice si de suprapunerea spatiilor religioase, asemănarea sau, mai curând, continuitatea între scrieri care fac parte din Biblioteca de la Nag Hammadi si traditiile antologate de Olinescu si Marian, în ceea ce priveste destinul post-mortem al sufletului omenesc, este frapantă.
First things first... Întelegerea căii ascensionale a sufletului, în cadrul sistemelor gnostice, este determinată de întelegerea viziunii de ansamblu a sferei divinitătii si a detaliilor procesului de emanatie divină, în urma căruia vin în fiintă cerurile intermediare, guvernate de arhonti după căderea în păcat. Cosmologia gnostică a fost reconstruită, cu titlu de exemplu sau model de studiu, de Herbert Leisegang si Kurt Rudolph, după asa-numita „diagramă a ofitilor“ (cf. gr. ophis, „sarpe“), comunitate crestină-gnostică din secolele II-VI. Diagrama ofitilor, păstrată în Origen, Contra Celsum, VI, 25-38, reprezintă o viziune geocentrică a universului: Pământ-Tartarus, lumea pământeană si lumea sub-pământeană, constituie nucleul acestei imagini; în jurul său se află sfera numită Behemoth, după monstrul primordial al traditiei iudaice extra-biblice (cf. IV Ezdra, 6, 49), spatiu supra-pământean al atmosferei; urmează cele sapte sfere planetare concentrice (Lună, Venus, Mercur, Soare, Marte, Jupiter, Saturn) si al optulea cer sau ogdoada, cerul stelelor fixe, în care se află semnele zodiacului; în diagrama ofitilor, sfera lui Saturn este separată de cerul stelelor fixe prin cercul Leviathanului, „sarpele care îsi muscă propria coadă“, stăpîn negativ al lumii, a cărui prezentă tiranică generează răutatea intrinsecă universului; cercul Leviathanului si cerul stelelor fixe delimitează împărătia întunericului si răului de împărătia luminii si binelui; în cerul stelelor fixe, Paradisul este figurat sub forma unui dreptunghi în care se află pomul vietii si pomul cunoasterii binelui si răului, ale cărui laturi sînt apărate de „sabia de flacără vîlvîitoare“ (cf. Facerea, 3, 24); urmează împărătia intermediară, guvernată de spirit si suflet, reprezentată prin sfera albastră a întunericului, limită a cosmosului vizibil, si prin sfera galbenă a luminii; un mic „cerc al vietii“, situat deasupra Paradisului, simbolizează regatul Sophiei, de unde germenele vietii sau sufletul divin coboară în trupul omului; „împărătia lui Dumnezeu“, alcătuită din spirit, pneuma, este figurată prin sfera Fiului si prin sfera Tatălui, iar un mic „cerc al iubirii“, situat deasupra „cercului vietii“, constituie locul celest care Îl atrage pe Fiu în jos, spre sfera pământească locuită de familia oamenilor căzuti în păcat, pentru a realiza mântuirea. În alte sisteme gnostice se face deosebirea între Dumnezeul cel bun, necunoscut sau înstrăinat, si Dumnezeul cel rău, creator al lumii (scoala lui Marcion, secolul II d. H.), iar „împărătia lui Dumnezeu“ este de obicei înlocuită cu „împărătia Dumnezeului necunoscut“ sau Pleroma, „deplinătate“ sau „plenitudine“ a sferei divine, alcătuită din ierarhia eonilor (scoala lui Valentin, secolul II d. H.). În context gnostic (cf. Pistis Sophia), ansamblul sferelor planetare alcătuiesc heimarmene, „soartă“, lumea intermediară dintre sfera terestră si ierarhia eonilor, iar acest „regat al celor sapte“, hebdomas, este descris ca un spatiu locuit de puteri anti-divine si anti-umane, de demoni, zei sau spirite malefice, care poartă numele de „arhonti“ sau „conducători“ si reflectă întrutotul răutatea tiranică a cercului Leviathanului din diagrama ofitilor. Fiecare sferă planetară este guvernată de un arhonte, iar conducătorul arhontilor sau „Arhontele acestei lumi“, identificat deseori cu Demiurgul cel rău, îsi are tronul în al saptelea cer (Saturn) sau în al optulea cer (cerul stelelor fixe). În calitate de spatiu de frontieră, cerul stelelor fixe, ogdoas, este configurat diferit de sistemele gnostice, fie ca parte a împărătiei luminii, fie ca parte a împărătiei întunericului. Sophia lui Iisus Christos (102, 5), text descoperit în Biblioteca de la Nag Hammadi, mentionează că „Tatăl a creat un mare eon, al cărui nume este Ogdoada“ (cf. Kurt Rudolph, Gnosis. The Nature and History of Gnosticism, p. 67-70; Herbert Leisegang, La Gnose, p. 168-173; H. Chadwick, Origen Contra Celsum, p. 337-345; Nag Hammadi Codex, III, 4, Robinson, p. 229).
Traditia celor nouă ceruri este puternic reliefată în spatiul folcloric românesc. Tudor Pamfile a antologat mărturii despre cele „sapte ceruri“ sau „nouă ceruri“, în contextul „deschiderii cerului“ în Ajunul Crăciunului sau la Bobotează: „Prin alte părti se zice că sunt nouă ceruri. În cerul acesta dintâiu e Sfântul Soare, Sfânta Lună, Sfântul Ilie. Apoi mai sunt si alte opt ceruri unde stau sfintii rânduiti de Dumnezeu, iar deasupra tuturor stă Dumnezeu. (...) Maica Domnului, întâlnindu-se cu Isus Hristos, după Înviere, amărâtă de drumurile căutării Lui, Îi strigă: Ah, fiul meu, eu ti-am dat voie să te sui dela ceriul întâiu până la al doilea, si dela al doilea până la al nouălea cer, si Tu Te-ai dat jos!“ (cf. Tudor Pamfile, Cerul si podoabele lui. După credintele poporului român, p. 7-11) Marcel Olinescu mentionează, de asemenea, viziunea crestinată, de inspiratie gnostică, a celor nouă ceruri, în cadrul unui model geocentric al universului, din care prezenta răului si negativitatea gnostică au fost eliminate: „Sunt nouă ceruri, asezate unul peste altul si toate făcute numai si numai din piatră scumpă. Dumnezeu stă în al nouălea cer, dimpreună cu Sfântul Nicolai, cu care se sfătuieste în treburile lumii. Şi Sfânta Treime tot acolo locuieste. În cerul dintâi locuiesc Sfântul Soare, Sfânta Lună si Sfântul Ilie. În celelalte stau sfintii, după rang. În cerul al nouălea e o lumină mare si mese întinse se văd, când se deschid cerurile, pentru că acolo e Raiul.“ (cf. Olinescu, op. cit., p. 66-67) În editia lui Tony Brill se află o interesantă istorisire despre creatia celor nouă ceruri, pe fondul conflictului dintre bine si rău: „După aceea, n-o lăsat Dumnezeu pământu asa, că-i era drag tari si di asta i-o tot împodoghit. O făcut atâtea steli pi ceri, câti sufliti îs pi pământ. Când chică o stea, să stii c-o murit un om. Şi hăt mai pi urmă, când o văzut că lumea s-o înrăit pre tari s-o văzut că nu-i poati primi în împărătia lui asa, să nici lui Scaraoschi nu să îndura să îi lesă, că era hojma în coandră cu el, s-o gândit să facă nouă ceruri si nouă pământuri, până să curăti de-i ghinelea di păcat să mergi în împărătia lui Dumnezeu.“ (cf. Legendele românilor, vol. I, Legendele cosmosului, p. 133)
În Eneade, în tratatul intitulat Împotriva celor care afirmă că Demiurgul lumii este rău si că lumea este rea (gnosticii), Plotin (ca. 205-270 d. H.) respinge învătăturile gnostice, dar oferă, împreună cu refutarea sa, si o pretioasă prezentare a doctrinei despre emanatia divină. El enuntă etapele procesului prin care „treptele“ creatiei coboară din „primul principiu inefabil“ până la „lumea sensibilă“: primul principiu inefabil zămisleste realitătile inteligibile; ultima realitate inteligibilă descinde în materie; din amalgamarea ultimei realităti inteligibile si materiei rezultă Demiurgul, care creează lumea sensibilă. Germenii spirituali exilati în lume îndură o serie de încercări, apoi se înaltă la originea lor celestă, iar lumea sensibilă este sortită distrugerii, întoarcerii în nefiintă (cf. Plotinus, The Enneades, II, 9, Armstrong). „Teogonia“ eonilor, a Pleromei, s-a aflat în centrul doctrinei gnostice predicate de Valentin (secolul II d. H.), iar „treptele“ descendente ale sferei divinitătii si universului terestru urmează o schemă aproape identică, desi mai amplu orchestrată din punct de vedere teologic, cu scenariul emanationist refutat de Plotin. Acest sistem de gândire, asa cum a fost reconstituit pe baza mărturiilor păstrate în scrierile ereziologilor din perioada patristică (cf. Irenaeus, Adversus haereses, I, 1-8, 11-12, 13-21; Hippolytus, Refutatio omnium haeresium, VI, 29-36; Epiphanius, Panarion, 31, 5-8 si 35, 4, 35-36), afirmă că Pleroma originează în Propator, care domnea initial, în vesnicie, în stare de repaos absolut, peste neantul alcătuit din Bythos, „abis“ si Sige, „liniste“. Armonia infinitului desăvârsit al unitătii divine este însă perturbată de discontinuitatea „iubirii“, Agape, gratie căreia Propator aduce în fiintă primul cuplu de eoni sau prima syzygie: Nous, „spirit“ sau „inteligentă“ si Aletheia, „adevăr“. Din prima syzygie emană a doua syzygie, alcătuită din Zoe, „viată“ si Logos, „verb“, care generează, la rândul ei, alti zece eoni, iar din a doua syzygie emană a treia syzygie, alcătuită din Ekklesia, „biserică“ si Anthropos, „om“, care generează, la rândul ei, alti doisprezece eoni. Sophia, „întelepciune“, este ultimul eon, animat de o miscare necontrolată. Ierarhia divină care originează în Propator, până la acest rang, alcătuieste Pleroma, suma a treizeci de eoni, a cărei limită, ca un fel de diafragmă celestă, se numeste horos. Întreaga Pleromă aduce în fiintă cuplul alcătuit din Christos si Pneuma. Animată de cele patru pasiuni care constituie substanta universului, teamă, tristete, anxietate, rugăciune, Sophia cade din locul ei celest si transgresează, în jos, limita Pleromei. Din primele trei pasiuni se nasc substanta psihică, substanta materială si substanta demonilor, iar rugăciunea îl aduce în fiintă pe Demiurg, creatorul cosmosului terestru reprezentat în diagrama ofitilor (cf. Saran Alexandrian, Histoire de la philosophie occulte; Rudolph, op. cit., p. 317-322). Cu scopul de a realiza mântuirea universală, Christos coboară în cosmosul terestru, pentru a o găsi pe Sophia si a o readuce în locul celest din interiorul Pleromei. Mântuirea individuală a sufletelor omenesti are drept premise efortul general de salvare existent în „natura“ Pleromei, călăuzirea mântuitorului si posesia cunoasterii sau gnozei redemptoare, dar se realizează în mod efectiv prin preschimbarea gnozei redemptoare în actiune redemptoare, prin efortul individual de salvare care are drept rezultat urcarea sufletului din cosmosul terestru, prin cerurile intermediare, până în paradisul din ogdoadă sau până în al nouălea cer. În sistemele gnostice eretic-crestine, asa cum au fost cele învestite cu putere de scripturi sacre în comunitătile valentiniene si în comunitătile ofitilor, Iisus Christos ocupă pozitia centrală în cadrul procesului teocratic de mântuire a sufletelor omenesti, El este Cel Care propovăduieste gnoza mântuitoare către discipoli si către membrii semintiei adamice. În sistemele gnostice necrestine, asa cum este cel respins de Plotin, asimilarea gnozei mântuitoare si traiectoria ascensională a sufletului prin cerurile intermediare ocupă locul central. Esential în toate scenariile gnostice ale mântuirii individuale este traseul ascensional al sufletului omenesc prin cele sapte sau opt ceruri intermediare guvernate sau păzite de arhonti, demoni si puteri malefice. Scenariul post-mortem al trecerii sufletului prin vămile văzduhului, asa cum este el redat în fragmentele narative antologate de Olinescu si Marian, se situează în filiatiune ideologică directă, probabil prin filiera bogomilismului sud-dunărean, cu doctrina gnostică arhaică a trecerii sufletului prin cerurile stăpânite de arhonti. După apogeul bulgar din secolele X-XII si după sângeroasele persecutii bizantine, Biserica bogomilă a dăinuit în Serbia si Bosnia până în secolul al XV-lea, când majoritatea membrilor săi s-a convertit la islam, prin urmare era cu neputintă ca ideile bogomile să nu pătrundă în spatiul românesc medieval, fie prin colportarea textelor redactate în vechea slavonă bisericească, fie prin transmitere orală, în cadrul comunitătilor tărănesti. Nicolae Cartojan a descris evenimentele care au marcat istoria bogomilismului în Imperiul Bizantin, în Serbia, Bosnia si Bulgaria, precum si emigratia descendentilor bogomililor spre teritoriile românesti: „Este probabil că, precum în veacul al XVII-lea pavlichienii bulgari, spre a scăpa de prigoniri, căutau adăpost la nordul Dunării, tot astfel si străbunii lor bogomili să-si fi căutat mântuirea prin meleagurile noastre în vremurile de grea urgie ale regilor Ştefan Nemania, Boril si Alexandru din veacurile XII-XIV. Limanurile noastre puteau oferi atunci nu numai adăpost, dar si tărâm prielnic pentru propagandă, cu atît mai usor cu cît nu aveau încă o organizatie bisericească în stare să opună rezistentă. Resturile bogomilice dăinuiesc în părtile ungurene până în secolul al XV-lea, când vin peste ele curentele de reformă.“ (cf. Rudolph, op. cit., p. 374-375; Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. III, p. 190-193; Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, p. 87-135; Cartojan, Cărtile populare în literatura românească, I, p. 46-48).
Crestinismul cosmic din regiunea Balcanilor a fost exprimat cu predilectie prin sistemul de gândire al unei gnoze folclorice, ale cărei rădăcini arhaice se află în perioada elenistică. Legendele cosmogonice care au drept protagonisti pe Dumnezeu si pe Satanail (cf. Legendele românilor, vol. I, Legendele cosmosului, Brill, p. 13-18, 23-27), precum si traditia celor nouă ceruri, conturează un import de ideologie gnostică-bogomilică în spatiul folcloric românesc. Aparitia episodică a Sfântului Petru, la capătul puntii raiului (cf. Olinescu, op. cit., p. 367), nu infirmă ipoteza gnostică, de vreme ce apostolii apar frecvent în scrierile gnostice crestine, lucru demonstrat de textele incluse în Biblioteca de la Nag Hammadi. Timp de un mileniu sau un mileniu si jumătate, prin alchimia transmiterii textuale sau orale, anvergura initială a învătăturilor gnostice a fost simplificată, redusă la esenta miscării ascensionale determinate de însusirea gnozei mântuitoare si cenzurate de interventia pedepsei sau damnării. La rândul ei, damnarea sufletelor păcătoase nu este rezultatul unei interventii teocratice directe, ci consecinta aproape fatalistă a mecanicii justitiei imanente din cerurile intermediare, aflate în puterea demonilor văzduhului. În spatiul religios balcanic, predominant crestin, tărănesc, Pleroma a fost înlăturată, împreună cu detaliile ei complexe, quasi-mitologice, dar în locul ei, în spatiul folcloric-narativ, nu a fost asezată întotdeauna Trinitatea crestină, ci a rămas, mai curând, în virtutea unei dinamici gnostice inertiale, prezenta nebuloasă, îndepărtată, a Dumnezeului-Tată, apropiată ca imagine de „Dumnezeul necunoscut“, Propator sau „Tatăl a toate“ din sistemele gnostice (cf. Apocryphon-ul lui Ioan, Berlin Codex, Papyrus Berolinensis 8502, 22, 19 – 26, 2, in Rudolph, op. cit., p. 63-64; Nag Hammadi Codex, Robinson, p. 104-123). În scrieri copte incluse în Biblioteca de la Nag Hammadi, precum Binecuvântatul Eugnostos (74, 20 – 75, 10) si Sophia lui Iisus Christos (98, 20 – 99, 15), Domnul universului este numit „Strămosul fără început“ (cf. Nag Hammadi Codex, III, 3 si III, 4, Robinson, p. 227).
„Arhontii“, „portarii“ si „încasatorii de taxe“ pentru trecerea prin „barierele“ cerurilor intermediare descrise în textele gnostice se regăsesc în „demonii văzduhului“ si „dracii-vamesi“ din traditiile folclorice antologate de Olinescu si Marian. În Contra Celsum (VI, 30; VII, 40), Celsus (secolul II d. H.), partenerul polemic al lui Origen, îi ia în derâdere pe ofitii care învată pe de rost nume secrete si incantatii magice pentru a se adresa „ilustrilor portari“, pe parcursul ascensiunii sufletului prin sferele planetare demonice. După ce trece de „bariera răului“ sau firmament, sufletul traversează „portile vesnic închise ale arhontilor“ si trebuie să dobândească, prin formule misterioase si rugăminti, favoarea fiecăruia dintre paznicii statiilor planetare. După moarte, sufletul este înconjurat de sapte arhonti, care îsi exercită puterile malefice asupra sa, si de sapte „îngeri de lumină“, care îi vin în ajutor, concomitentă a prezentei demonice si a prezentei angelice păstrată în versiunile lui Olinescu si Marian. Ca exemplu, Origen citează cuvintele propitiatorii prin care sufletul trebuie să se adreseze lui Astaphaeus, arhontele care guvernează sfera planetei Venus: „Astaphaeus, stăpân al celei de a treia porti, veghetor peste sursa primordială de apă, întoarce-ti privirea spre un initiat care a fost purificat de spiritul unei virgine, Sophia, lasă-mă să trec, tu, cel care contempli esenta lumii. Fie ca gratia să fie asupra mea, tată, îngăduie să fie asupra mea!“ (cf. Origen, Contra Celsum, VI, 27, Chadwick, op. cit.; Rudolph, op. cit., p. 172-173)
Codex Askewianus contine două tratate redactate în coptă, cunoscute sub numele Pistis Sophia sau „credintă întelepciune“ (ca. 250-300, prima carte; ca. 300-350, a doua carte). În cuprinsul acestor scrieri, compuse în stilul evangheliilor gnostice, Iisus le povesteste discipolilor Săi, reuniti pe Muntele Măslinilor sau pe tărmul oceanului, călătoria de traversare a lumilor eonilor si arhontilor, a căror putere a înfrânt-o. Iisus o întâlneste pe Pistis Sophia, „singură si îndurerată“, sub cel de al treisprezecelea eon, si istoriseste aventurile si lamentatiile acestei fiinte, care a căzut din rangul celest al celui de al treisprezecelea eon în regatul materiei, în concordantă cu schema valentiniană. Prin actiunea Sa mântuitoare, Iisus restaurează armonia celestă si o înaltă pe Pistis Sophia în locul ei de origine. Spatiul celest este guvernat de ordinea teocratică a „Dumnezeului care nu poate fi numit“, sub care se află „comoara de lumină“, locuită de doisprezece salvatori si nouă paznici, si „locul dreptilor“, locuit de cei sase „mari printi“: Jeu, „paznic al marii lumini“; Melchisedec; „marele si bunul Sabaoth“, paznic al „portii vietii“, însotit de cei doi „mari conducători“, care eliberează sufletele de suferintele pe care le îndură din partea arhontilor; în locul intermediar al „portii vietii“ domneste „marele si bunul Iao“, înconjurat de „micul Iao, cel bun“, de „micul Sabaoth, cel bun“ si de îngeri. Justitia divină este adusă la îndeplinire de „Fecioara de lumină“, care judecă sufletele si decide damnatiunea eternă sau fericirea eternă. Ea verifică dacă sufletele au primit „misterele de lumină“ si „sigiliile botezului“: cele care au primit initierea, sînt sigilate, iar cele care au săvârsit o crimă sînt expulzate în tenebrele exterioare, unde sînt distruse. Sub „comoara de lumină“ se află „locul din partea stângă“, care cuprinde kerasmos-ul sau „lumea apusului de soare“, în care domneste „marele si nevăzutul Propator“, însotit de Barbelo si de „cei de trei ori puternici“. Urmează cei doisprezece eoni, în care materia se amestecă gradual cu lumina, iar sfera heimarmene separă cei doisprezece eoni de lumea terestră: ea are două porti, prin care sufletele intră în lume sau ies din lume, „poarta oamenilor“ si „poarta zeilor“, numite si „portile Soarelui“, pentru că se află la polii Soarelui. Prin cuvintele pe care le adresează discipolilor, Iisus îi inspiră si iluminează „omul de lumină“ care se află în fiecare dintre ei. În cel de al doilea tratat, Iisus, numit si Aberamentho, descrie în fata comunitătii apostolice pe „arhontii destinului“ si pedepsele îngrozitoare pe care ei le aplică sufletelor omenesti. Pentru a înlătura temerile auditoriului, Iisus celebrează misterele care aduc purificarea de păcat, dar manuscrisul, în parte distrus, nu contine decât primul mister, „botezul cu apă“. Revelatia continuă si este concluzionată printr-o expunere despre soarta cu care se va confrunta sufletul omului păcătos, după moarte. A doua carte din Codex Askewianus contine o rugăciune pe care Iisus o adresează „Tatălui comorii de lumină“, în numele discipolilor Săi: „Tu, Tată al Paternitătii infinitului, ascultă-Mă de dragul discipolilor Mei, pe care i-am adus dinaintea Ta, pentru ca ei să creadă în toate cuvintele adevărului Tău! Dăruieste tot ceea ce Eu cer de la Tine, deoarece Eu cunosc numele Tatălui comorii de lumină!“ (cf. New Testament Apocrypha, vol. I, Gospels and Related Writings, Schneemelcher si McL. Wilson, p. 361-369; Leisegang, op. cit., cap. 12)
Avatarurile sufletului în călătoria ascensională sînt mentionate si în cele două Cărti ale lui Jeu, care apartin unui stadiu tardiv al gnosticismului (Codex Brucianus, datat, cu aproximatie, între secolul III si secolul X d. H.). Statiile Pleromei, denumite „însemne“ si „sigilii“ ale „comorilor“ din înalt, sînt descrise în detaliu si reprezentate prin desene si diagrame. Iisus comunică discipolilor instructiunile ascensiunii prin cerurile intermediare si îi sfătuieste să-si sigileze sufletul cu puterea numelor magice si numerelor magice: „După ce părăsiti trupul si ajungeti în primul eon si arhontii acelui eon vă ies în cale, să vă sigilati cu acest sigiliu: numele Zozeze. Să îl pronuntati o singură dată, să apucati numărul 1119 cu amîndouă mîinile.“ Alte nume secrete sînt protethpersomphon chus si eaza zeozaz zozeoz. Atunci când arhontii primului eon aud aceste nume, vor fi înfricosati, se vor îndepărta spre apus, în partea stângă, iar sufletul va putea să urce netulburat în cel de al doilea cer: „... pentru ca voi să puteti aduce la îndeplinire cuvintele Mele si să vă eliberati de arhontele acestui eon si de capcanele sale, care nu au sfârsit. Dar voi sunteti discipolii Mei, grăbiti-vă să primiti cu grijă cuvântul Meu pentru voi însivă, pentru ca să-l cunoasteti, iar arhontele acestui eon să nu se poată lupta cu voi...“ Cu diferite nume si invocatii magice, acest scenariu se repetă la fiecare treaptă a ascensiunii, până la cel de al unsprezecelea eon. Dincolo de pragul celui de al doisprezecelea eon, sufletul intră în Pleroma alcătuită din „marele Dumnezeu nevăzut“, din „marele Spirit neprihănit“ si din cei douăzeci si patru de dumnezei „nevăzuti“ si „nenăscuti“, fată de care trebuie să declare, de asemenea, nume, sigiliu si număr. O dată cu al paisprezecelea eon începe împărătia sfinteniei, în care sufletul nu poate intra decît prin „misterul iertării păcatelor“ (cf. New Testament Apocrypha, vol. 1, Gospels and Related Writings, Schneemelcher si McL. Wilson, p. 370-373; Rudolph, op. cit., p. 173). Această trecere mediată de cunoasterea si pronuntarea numelor si numerelor magice are drept corespondent în spatiul folcloric românesc întâlnirea sufletului, pe puntea raiului, ultima si cea mai severă dintre vămi, cu „câinele“, „pisica“ si „omul“: „Pisica se repede la suflet, pentru a-l ispiti cu ispitele pământesti, dar câinele credincios se repede la ea si n-o lasă. Vine atunci un om, si dacă sufletul are o para la deget, o dă si scapă, trecînd puntea până la poarta raiului...“ (cf. Olinescu, op. cit., p. 367; Marian, op. cit., p. 290) În economia salvării gnostice, gestul de a da „paraua“ joacă un rol identic cu pronuntarea numelor si numerelor magice, cu însusirea gnozei sigiliilor. „Banul“ dat „omului“, „banii“ si „colacii“ dati vamesilor, reprezintă elementele ritualice prin care se înlătură barierele succesive de la intrarea în împărătia paradisiacă, prin care se deschide accesul spre spatiul nelimitat locuit de libertatea salvării.
Biblioteca de la Nag Hammadi configurează acelasi cadru al mântuirii gnostice, al eschatologiei individuale. Evanghelia adevărului, 34, 35 – 35, 5, demonstrează afinităti textuale valentiniene atunci când afirmă: „Acesta este cuvîntul evangheliei despre revelatia Pleromei, pentru cei care asteaptă salvarea care vine din înalt.“ (cf. Nag Hammadi Codex, I, 3 si XII, 2, Robinson, p. 47) În Apocryphon-ul lui Iacov, 8, 30-35, Iisus se adresează apostolilor si în special lui Iacov cu următoarele exhortatii: „Şi de multe ori v-am spus vouă, iar de asemenea tie singur, Iacov, ti-am spus: Salvati-vă! Şi ti-am poruncit tie să Mă urmezi si te-am învătat ce să spui dinaintea arhontilor.“ După plecarea lui Iisus, Iacov si Petru înaintează pe calea ascensională, parcurg două ceruri, dar se întorc în mijlocul comunitătii alcătuite din apostoli si ucenici (cf. Nag Hammadi Codex, I, 2, Robinson, p. 33, 36). În Prima apocalipsă a lui Iacov (25, 25 – 28, 15), Iisus îi dezvăluie lui Iacov misterul despre cele „douăsprezece hebdomade“, despre cele „saptezeci si două de ceruri“, aflate sub autoritatea celor „doisprezece arhonti“. Puterea aflată pe cea din urmă pozitie ierarhică a zămislit îngeri si nenumărate ostiri celeste, iar Dumnezeul necunoscut si îndepărtat este numit „Cel ce este“, în concordantă cu Iesirea, 3, 14. Iacov este sfătuit să ajungă la „Cel ce este“, să se înalte prin gnosis sau cunoastere redemptoare dincolo de cerurile intermediare, să îsi piardă propria identitate si sinele în „Cel ce este“, prin suferintele martiriului si unio mystica, dar se teme de puterile si de ostirile arhontilor, care s-au înarmat împotriva sa: „Şi tu nu vei mai fi Iacov, esti mai curând Cel care este.“ Desi mântuirea lui Iacov este menită desăvârsirii pentru că Iisus a biruit ostirile arhontilor si a deschis calea celestă spre „Cel ce este“, Iacov însusi trebuie să parcurgă calvarul înfruntării arhontilor si să rostească răspunsurile rituale, în măsură a-i asigura trecerea: „Iacov, iată, acum îti voi revela mântuirea ta. Atunci când vor pune stăpânire pe tine si vei îndura aceste suferinte, o multime se va înarma împotriva ta, pentru a pune stăpânire pe tine. Şi mai cu seamă trei dintre ei te vor apuca, cei care stau acolo în calitate de încasatori de taxe. Nu numai că ei cer taxe, dar fură sufletele si le duc cu ei. Când te vei afla în puterea lor, unul dintre ei, un paznic, te va întreba: Cine esti si de unde vii? Tu va trebui să-i răspunzi: Eu sînt un fiu si sînt dintru Tată. El îti va spune: Ce fel de fiu esti tu si cărui tată îi apartii? Tu va trebui să-i răspunzi: Eu sînt dintru Tatăl preexistent si un fiu al Celui preexistent. (...) De asemenea, când îti va spune: Încotro te vei duce?, tu va trebui să-i răspunzi: În locul de unde am venit, acolo mă voi întoarce. Şi dacă vei spune toate aceste lucruri, vei scăpa de atacurile lor. (...) Te vei înălta la ceea ce este al tău.“ În continuare, textul aminteste despre trecerea „prin respiratia acestui arhonte care este numit Adonaios“ (id. 30, 5 – 31, 15-30 si 32, 25 – 36, 5; cf. Nag Hammadi Codex, V, 3, Robinson, p. 262-267). A doua apocalipsă a lui Iacov (55, 5-15 si 56, 20) îl înfătisează pe „cel drept“ în calitate de călăuzitor al sufletelor gnosticilor prin „usa“ împărătiei ceresti: „Iar cei care doresc să intre si caută să umble în calea care se află dinaintea usii, deschide usa cea bună prin tine. Iar ei te urmează, ei intră si tu îi însotesti înăuntru si dai o răsplată fiecăruia dintre ei care este pregătit să o primească. (...) Iată, îti voi revela acele lucruri pe care nici cerurile, nici arhontii lor nu le-au cunoscut.“ (cf. Nag Hammadi Codex, V, 4, Robinson, p. 273-274) Discursul despre cel de al optulea si cel de al nouălea (56, 15 – 63, 15), un tratat hermetic compus, cu aproximatie, în secolul II d. H., în Egipt, în aria cultuală a templului lui Hermes Trismegistus din Diospolis, descrie călătoria mistagogului si a initiatului în ogdoadă si în al nouălea cer, precum si uniunea mistică dintre călătorii ascensionali si Mintea universală sau „Zeul nevăzut“, invocat prin numele magice Zoxathazo si Zozazoth: „Doamne, dăruieste-ne o întelepciune dintru puterea ta care ajunge la noi, astfel încât să putem descrie pentru noi însine viziunea celui de al optulea si celui de al nouălea. Am înaintat de acum în cel de al saptelea, de vreme ce suntem piosi si umblăm în legea ta. (...) Eu sînt Minte si văd o altă Minte, cea care miscă sufletul! (...) Am găsit începutul puterii care se află deasupra tuturor puterilor, cea care nu are început. Văd o fântână în care bolboroseste viata. (...) Deoarece întregul opt, fiul meu, si sufletele care se află în el si îngerii cântă un imn în liniste. (...) Te chem pe tine, tată, eon al eonilor, mare spirit divin. (...) Tată Trismegistus! Ce voi spune? Noi am primit această lumină. Iar eu, la rândul meu, văd aceeasi viziune în tine. Şi eu văd al optulea si sufletele care se află în el si îngerii cântând un imn celui de al nouălea si puterilor sale. Şi văd cum el (Hermes), cel care are putere asupra tuturor, îi creează pe cei care se află în spirit. (...) Mai degrabă, treaptă după treaptă, el (initiatul) înaintează si intră în calea nemuririi. Şi în felul acesta el intră în întelegerea celui de al optulea, care îl revelează pe cel de al nouălea.“ (cf. Nag Hammadi Codex, VI, 6, Robinson, p. 324-326)
Traiectoria pe care o parcurge sufletul, după moarte, constituie un element comun al textelor gnostice si al textelor folclorice despre vămile văzduhului. Viziunea amplă a teogoniei si cosmogoniei gnostice, reprezentarea universului, a celor nouă ceruri, traumele si beatitudinile ascensiunii, care se desfăsoară pe fundalul unei complexe teologii a mântuirii si damnării, a înfruntării dintre bine si rău, întregesc simplitatea tărănească a rohătcilor si zaplazurilor dintre pământ si cer. Imaginarul folcloric despre vămile văzduhului îsi are originea în imaginarul gnostic al eonilor si arhontilor, al trecerii initiatilor prin sferele planetare si cerurile intermediare, dar fragmentele desprinse din bogătia labirintică a acestor învătături arhaice sînt la fel de greu de recunoscut în textura naratiunilor populare ca si pietrele luate din ruinele cetătilor antice, folosite pentru a alcătui structura de rezistentă a zidurilor caselor de tară. Hazardul transmiterii acestei gnoze mântuitoare, timp de două milenii, nu este răscumpărat decât prin persistenta si vitalitatea credintelor si ritualurilor care mediază trecerea sufletului între lumea văzutelor si lumea nevăzutelor, căci este vai si amar de sufletul care nu a învătat numele, numerele si formulele magice sau nu poartă cu sine banii, lumânările si colacii cu ajutorul cărora va ajunge teafăr la celălalt capăt al puntii raiului, în al nouălea cer...
Silviu Lupascu
E-mail: slupascu@yahoo.com
Bibliografie
Alexandrian, Saran, Histoire de la philosophie occulte, Seghers, Paris, 1983
Cartojan, Nicolae, Cărtile populare în literatura românească, vol. I-II, Editura enciclopedică română, Bucuresti, 1974
Charles, R. H., The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. II, Clarendon Press, Oxford, 1984
Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura stiintifică si enciclopedică, Bucuresti, 1980
Eliade, Mircea, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. III, Editura stiintifică si enciclopedică, Bucuresti, 1988
Legendele românilor, vol. I, Legendele cosmosului. Ed. Tony Brill, Editura Grai si suflet – Cultura natională, 1994
Leisegang, Herbert, La Gnose, Payot, Paris, 1971
Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români, Editura Grai si suflet – Cultura natională, Bucuresti, 1995
New Testament Apocrypha, vol. 1, Gospels and Related Writings. Ed. Wilhelm Schneemelcher, trad. R. McL. Wilson, James Clarke & Co., Westminster / John Knox Press, Cambridge & Louisville, 1991
Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Editura Casa Scoalelor, Bucuresti, 1944; Editura Saeculum, Bucuresti, 2001
Origen, Contra Celsum. Ed. si trad. H. Chadwick, Cambridge University Press, Cambridge, 1965
Pamfile, Tudor, Cerul si podoabele lui. După credintele poporului român, Bucuresti-Leipzig-Viena, 1915
Plotinus, The Enneades. Ed. A. H. Armstrong, George Allen & Unwin, London, 1953
Rudolph, Kurt, Gnosis. The Nature and History of Gnosticism, Harper San Francisco, San Francisco, 1987
The Nag Hammadi Library in English. Ed. James M. Robinson, E. J. Brill, Leiden, 1988
Vermes, Geza, trad. si ed., The Dead Sea Scrolls in English, Penguin Books, Londra, 1990
de Silviu LUPASCU
Sursa: http://www.arheotim.uvt.ro/pag%20web/gnosis/istorie/lupascu.htm
"
